„Iată femeia pe care o iubesc” de Camil Petrescu

Am vazut & fotografiat spectacolul „IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC – de Camil Petrescu” la FEST FDR 2017. 

Regia: Mihaela Lichiardopol

scenografia: LUCIAN LICHIARDOPOL
costume: GETA MEDINSKI
sound design: ADRIAN MARDAN, GABRIEL ALMASI
mișcare scenică: MĂLINA ANDREI
light design: FLORIAN PUTERE
asistent scenografie: DIANA DOBRA

Distributia

SILVIU VĂCĂRESCU, CLAUDIA IEREMIA, CĂLIN STANCIU JR., CĂTĂLIN URSU, BOGDAN SPIRIDON, ANA MUNTEANU, IRENE FLAMANN CATALINA, PAULA MARIA FRUNZETTI, CLAUDIU DOGARU, ADRIAN JIVAN, CRISTIAN SZEKERES, IULIANA CRĂESCU, LUMINIŢA TULGARA, ROBERTA POPA-IONESCU, MĂLINA MANOVICI, IONUŢ PÎRVULESCU, NICOLAE PÂRVULESCU, VICTORIA RUSU, RAUL BASTEAN şi IONUȚ IOVA

Photography by Simion Buia

„Casa Snagov” este un sanatoriu de boli nervoase condus de profesor dr. Omu (personaj care apare și în piesa Prof. dr. Omu vindecă de dragoste). Mihai Stănculescu, un proaspăt arhitect, este adus la sanatoriu pentru că a încercat să se sinucidă, fiind adus în pragul nebuniei din cauza dragostei sale față de Bella.

Aceasta este o cântăreață de cabaret fără moralitate care i-a respins dragostea cu brutalitate. Dar în sanatoriu lucrează sora geamănă a Bellei, Ana, care deși seamănă perfect cu Bella, are o cu totul altă personalitate, fiind mai inteligentă, echilibrată, serioasă și blândă.

Medicii sanatoriului fac un experiment și i-o prezintă lui Mihai pe Ana ca și când ar fi Bella, dar fără amintirea ultimilor ani – ea ar fi suferit o cădere care i-ar fi produs amnezie. Dar lucrurile se complică când se află cine este cu adevărat Ana…

Tentativele de suicid ale arhitectului Mihai Stănculescu, refuzat de femeia pe care o iubea, Bella, îl aduce pe acesta la un sanatoriu de boli nervoase.

Medicii sanatoriului condus de doctorul Omu propun o soluţie mai puţin obişnuită, aceea de a i-o prezenta pacientului pe Ana, sora geamănă a femeii pentru care era gata să-şi ia viaţa, ca fiind chiar „originalul”. Viaţa lor se complică atunci când Ana se îndrăgosteşte de tânărul arhitect. Pe cine va alege Mihai? Pe Bella, cântăreaţa de cabaret, o fire rece, într-o continuă fugă între reprezentaţiile artistice, sau pe Ana, asistenta medicală echilibrată şi blândă?

Pe 9 aprilie 1894, se năştea romancierul, dramaturgul, cronicarul dramatic, teoreticianul, regizorul, nuvelistul şi poetul Camil Petrescu, rămas în literatura română ca inițiator al romanului modern.

După vârsta de 33 de ani, Camil Petrescu era obsedat de ideea sinuciderii, la fel ca Cioran, dar din cu totul alte motive. Aflat la limita sărăciei şi cu handicapul surzeniei, perspectivele de reală afirmare păreau minime. La 1 octombrie 1931 (cu un an în urmă publicase “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”), Camil notează sec: “Azi literalmente nu am ce mînca”, iar cinci zile mai târziu: “Am împrumutat bani de masă de la un amic. Proprietarul îmi trimite o notă obraznică” – consemnează scriitoarea Ioana Pârvulescu.

Ziua de 7 octombrie pare şi mai dramatică pentru scriitor: “Proprietarul mi-a oprit lumina. Am găsit azi-noapte totul în întuneric. Cum n-aud nimic în întuneric, am avut momente penibile. Servitoarea mi-a ars singurul costum bun de îmbrăcat pe care l-am avut”. Trimisese câteva scrisori în Franţa şi Germania cerînd cataloage pentru aparate de auzit, însă: “Costă cam 8-10.000 de lei. De unde bani?” (31 august 1931).

Burlac multă vreme, mănâncă în oraş şi se simte “ca un urs” dacă stă singur la masă. Cu toate acestea, tinerii necunoscuţi care se aşează lângă el şi-l asaltează cu întrebări şi discursuri despre teatru în timpul mesei sunt repeziţi jignitor: “Simţeam o sudoare rece ieşită parcă din nervi, căci nu puteam mânca. Din cauza surzeniei trebuie să-mi întrerup masa ca să ascult, căci nu pot asculta distrat şi absent ca cei cu auzul normal. Eram furios pe mine că l-am tolerat să se aşeze la masă. De furie mă durea capul.”

În 1933, Camil Petrescu publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale Modernismului european, “Patul lui Procust”. Şase ani mai târziu este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la București în timp ce lucra la masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu “Un om între oameni”.