Mereu m-a fascinat această lipsă de responsabilitate a noastră cu care ne aruncăm asupra temelor și problemelor pretinzând că - lucrând la ele - ne pricepem la rezolvarea lor. Nu mă refer la toate căutările pe care le facem uneori pentru a înțelege situațiile date sau de-a cunoaște anumite personaje cheie - care oricum sunt doar niște informații. Nici măcar la soluțiile ingenioase care creează un produs artistic - și care, am zis, poate fi genial. Ci strict la faptul că nu suntem ceea ce părem a fi. Niciodată. Nu suntem ceea ce interpretăm. Nici măcar în cazurile în care, oarecum, ne reflectăm identitatea prin trăirile similare cu cele ale personajelor sau prin traiectoriile asemănătoare cu cele ale vieții lor. Chiar dacă ne folosim absolut toate amintirile, trăirile, traumele și fanteziile ca să le trecem prin sita rolurilor sau invers - nu ajungem să fim “aceiași” oameni cu ei. Se poate juca excepțional orice, se pot face montări antologice, în care cei implicați se identifică sută la sută cu creația artistică, iar publicul are catharsis:). (În sensul ăsta mai fair mi se par creatorii care se bazează pe documentări reale peste care construiesc universuri paralele; dar asta deja e altă discuție). În același timp nu înseamnă că noi, cei implicați, habar n-avem despre ce vorbim sau că nu înțelegem situațiile pe care le jucăm. Dimpotrivă, și tocmai aici e drama noastră, că uneori le înțelegem prea bine și le jucăm ca atare - că doar ne felicitați și ne dați premii pentru asta - și cu toate astea vă mințim crunt. Pentru că în viețile noastre reale nu prea suntem în stare să facem nici măcar cele mai mici schimbări care să întoarcă ‘roata vieții’ în favoarea noastră sau a societății. Nu există, defapt, salvare prin artă.

 

Una e să trăiești anumite lucruri în scenă și total alta - în viață. Nu vorbesc doar de actori, ci de absolut toată lumea implicată într-o creație artistică. Poate de aici nevoia (și scuza) multora de a împărți artistul și omul în două:). Se spune că magia teatrului stă tocmai în această minciună care desparte cele două entități - artistul de om (și le transformă într-o persoană nepătată:). Se poate. Dar nevoia mea, cel puțin din ultima vreme, culmea, mai mult ca spectator, e diminuarea acestei bariere care îmi stă demult în drum.

 

O primă încercare în sensul acesta este spectacolul O familie fericită, la care, dacă vi se pare curios:), vă așteptăm să ne alăturați pe 23 aprilie la ora 19 la unteatru. Nu este un spectacol interactiv, însă, există o discuție cu publicul la final la care avem și un invitat - pe Mihai Iovanel. See you there!

Poza de Paști la teatru într-o carieră de piatră. Acu zece milioane de ani aici totul era acoperit de o mare cu apă dulce.