Acasă e scena. Din asta mă încarc. Teatrul îmi ține de foame, teatrul îmi ține de sete, teatrul îmi ține de suflet. Nu mă văd făcând altceva. Tot ce se întâmplă acum prin lume, toată situația asta, toată nebunia și încrâncenarea asta mă pune uneori să mă întreb: ce aș face într-o situație critică? Cu siguranță teatru nu aș mai putea face. Ce aș face? Nu găsesc răspuns. Nu mă deprimă, dar mă pune într-o stare de incertitudine și nesiguranță. Mă simt bine când sunt pe scenă, când sunt in preajma copilului meu și a familiei, și mă simt foarte prost când mă uit la televizor, și de asta îl refuz. Nu vreau să refuz ceea ce se întâmplă în jurul meu și în lume, dar refuz să cred că poate să se meargă mult mai departe decât s-a ajuns. Și aș vrea să pot face ceva ca să schimb, și nu cred că e de ajuns să urc pe scenă în fiecare seară. Cred că trebuie să fac mult mai mult.