PE JUMĂTATE CÂNTEC de Crista Bilciu, cu Anda Saltelechi

„TOYS: A DARK FAIRY TALE” de Saviana Stănescu, cu SKOVRÁN TŪNDE & JULIA UBRANKOVICS
mai 22, 2017
„Iată femeia pe care o iubesc” de Camil Petrescu
mai 22, 2017

Crista Bilciu despre ”Pe jumătate cântec”

Crista Bilciu este regizor de teatru și scriitoare. S-a născut în 1978 la Târgu-Mureș și a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității ”Petru Maior” din Târgu-Mureș, Facultatea de Regie de Teatru din cadrul Universității de Artă Teatrală din același oraș și Facultatea de Regie de Film și TV a Universității Media din București. A făcut asistență de regie la cei mai mari regizori români: Alexander Hausvater, Silviu Purcărete, Bocsardi Laszlo, Andrei Șerban, Alexandru Dabija și a fost în echipa lui Robert Wilson la spectacolul ”Rinocerii”, realizat la Teatrul ”Marin Sorescu” din Craiova. A făcut câteva spectacole în teatrele din provincie și peste 30 de spectacole independente în București, printre care spectacole de poezie contemporană în colaborare cu Muzeul Național al Literaturii Române și spectacolul-instalație Nostalgia 53, după Mircea Cărtărescu, un spectacol de 5 ore, format din 13 mini-spectacole care se desfășoară în paralel, în buclă, într-o clădire pe trei nivele, cuprinzând 20 de actori și o formație live. A fondat compania Teatrul de Foc, o trupă de teatru-laborator care face teatru experimental.

”Pe jumătate cântec” este primul meu text dramatic, născut într-o perioadă de criză, după 10 ani de teatru independent care nu m-au dus nicăieri. Este un text despre ratare, pentru că întotdeauna m-a preocupat de ce se ratează oamenii, de ce își neglijează potențialul creator sau cel emoțional, de ce ajung să trăiască altfel decât își doresc și altfel decât au visat la vârsta aceea la care toate ușile par deschise.

 

Am scris textul în 2015 și am câștigat cu el concursul de dramaturgie de la Bacău și, cum teatrul organizator, Teatrul Bacovia, nu și-a onorat obligația de a-l pune în scenă (lucru, de altfel, deloc surprinzător în peisajul teatral românesc), anul următor m-am hotărât să mi-l produc singură. Am scris textul pentru cea mai bună prietenă a mea, Anda Saltelechi, actriță la Teatrul Odeon. Am repetat acasă, în living, împingând toată mobila la peretele cu fereastră, cu costume cumpărate de la second hand și modificate de mine, cu decorul format din videoproiecții făcute tot de mine, pentru că nu aveam destui bani să îmi pun în aplicare decorul original, care ar fi trebuit să fie o canapea-telefon uriașă, multifuncțională, care devenea când mașină, când dulap cu sertare din care apăreau obiectele de recuzită etc., pentru că spectacolul spunea povestea unei femei aflate la un moment de răscruce, o femeie care își recapitula (sau, mai degrabă, retrăia) viața, în timp ce aștepta un telefon care putea însemna viață sau moarte.

 

 

 

Am scris textul plină de îndoieli, nefiind sigură care este combinația perfectă de poveste personală, poveste ”furată” de la prieteni, construită în urma a numeroase documentări și ficțiune. Cehov spunea în scrisorile către fratele său că nu poți scrie decât ceva ce ai trăit, dar am înțeles scriind că nu era vorba neapărat despre o biografie cotidiană, cât despre ceea ce ai trăit emoțional. Scrierea propriu-zisă nu a fost ceva dificil, pentru că scriu poezie de la 4 ani, iar poezia și monodramele au în comun atât o sinceritate uneori insuportabilă, cât și vocea interioară foarte puternică a personajului principal. Lucrurile se schimbă radical atunci când intervin și alte personaje și apare dialogul. Până acum nu am reușit să scriu dialoguri care să mă mulțumească.

 

 

 

Punerea în scenă a textului a fost, de asemenea, o provocare. N-am mai făcut niciodată un one-woman show și, de fapt, acesta era un gen cu care nu mă simțeam în largul meu nici ca spectator. De câte ori te duci la un spectacol cu un singur actor, te temi că va interveni, la un moment dat, plictiseala, mai ales într-o producție independentă, cu buget aproape zero, unde nu te mai salvează nici eventualele schimbări de decor. Acesta este și motivul pentru care am ales să spun nu o poveste, ci zece povești: Francesca la zece vârste diferite, fiecare cu dramele sau bucuriile și cu universul ei. Așa, însă, a apărut un alt pericol: devenea extrem de dificil pentru o singură actriță să poată juca toate vârstele personajului, de la 5 până la 33 de ani. De fapt, atunci când textul era încă în stadiul de lectură, au existat voci dintre oamenii de teatru cu experiență care au susținut că o singură actriță nu poate duce spectacolul acesta sau, în orice caz, nu așa cum îl gândisem eu, adică trăind fiecare vârstă, poate doar povestind despre ele la trecut. Marele meu noroc a fost Anda Saltelechi, una dintre cele mai bune actrițe pe care le cunosc și cu care lucrez deja de peste 15 ani, având totală încredere profesională în ea. Presupun că și ea are aceeași încredere în mine și de aceea ne ies proiectele. Căutăm împreună, experimentăm, creștem împreună. Multă vreme nici nu ne-au interesat spectatorii, doar am vrut să înțelegem ce e teatrul ca mod de viață. Acum, însă, ne interesează și întâlnirea cu publicul, cu lumea. Cred că suntem, în sfârșit, pregătite.

 

 

 

Munca la proiect a durat aproape un an și au fost multe lucruri pe care poate nu le-aș face acum la fel. De exemplu, am ținut cu dinții de fiecare cuvânt, m-am luptat cu Anda pentru fiecare virgulă, probabil de la poezie mi se trage. Mi se părea că textul are o melodie și un ritm al lui așa, ca text. În mod normal, mi-ar veni să strâng de gât un dramaturg care nu mă lasă să mă folosesc liber de textul lui, nu pentru că textul este un pretext, ci pentru că textul, ca să devină viu pe scenă, trebuie să fie puțin și al regizorului și puțin și al actorului. Mai ales al actorului. Săraca Anda simțea nevoia să reformuleze anumite lucruri, venea cu sinonime, îmi unea două propoziții mai scurte într-o frază, dar eu n-am lăsat de la mine un milimetru, deși, pe vremea aceea, chiar dl. Purcărete îmi spunea că nu e bine ce fac. Nu m-am putut abține. Sunt curioasă ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi lăsat-o…

 

 

Altfel, relația regizor-actriță a fost o luptă permanentă. O luptă reală, cu obiecte de recuzită trântite pe scenă și cu textul meu, mototolit și sfâșiat în bucăți, plutind de la etajul șase, împrăștiindu-se pe trotuarul șoselei Pantelimon. De fapt, nu știu dacă îmi place să lucrez cu actori care nu vor să lupte deloc cu mine. Din lupta asta se nasc toate ideile bune și spectacolul se creează singur, din energia întâlnirii.

Anda este extraordinară și mă surprinde de fiecare dată. Când intră publicul în sală, parcă devine posedată și simt că poate muta din loc și munții. Mă uit la ea din cabina tehnică (eu sunt și omul de la sunet, cel de la lumini și cel de la videoproiecții) și mi se pare incredibil. Mi se pare incredibil ca un personaj inventat în totalitate de mine să trăiască independent de mine, în fața mea. După spectacolul de la Timișoara, din cadrul FDR-Fest 2017, un domn de la tehnic a venit la mine și m-a întrebat ce s-a întâmplat cu Francesca, dacă a supraviețuit. Mi s-a părut cel mai frumos compliment.

 

 

Deocamdată spectacolul nostru se joacă numai în festivaluri: am jucat la Bucharest Fringe, la Festivalul Național de Teatru Independent (FNTi), la Festivalul Dramaturgiei Românești din Timișoara și sper să mai prindem câteva. Nu jucăm în altă parte pentru că am rămâne datoare: chiriile spațiilor independente sunt imense și noi nu avem nici actor-vedetă, nici regizor-vedetă, nici dramaturg-vedetă. Încercăm să negociem cu un teatru de stat să ne adopte, pentru ca spectacolul nostru să fie văzut.

Nu știu dacă vreau neapărat să mai scriu multe texte, dramaturgia îmi ia ceva din plăcerea regiei, din plăcerea de a căuta și descoperi un text și o poveste. În plus, atunci când cuvintele sunt ale mele, nu sunt niciodată sigură că mă pot detașa de ele ca să simt lungimile, ritmul, nu știu dacă voi avea curajul să tai. În mod paradoxal, cred că sunt un regizor mai bun pe textele altora.

 

 

Mi-ar plăcea să îmi văd textul pus în scenă și de alt regizor, jucat de altă actriță. Am fost suficient de dictatorială când l-am făcut eu, așa că nu mi-aș mai face griji de felul în care s-ar transforma cuvintele sau povestea în mâinile altcuiva. Dimpotrivă, aș vrea să cunosc altă Francesca, total diferită de a noastră, a mea și a Andei.

 

 

Photography by Simion Buia

Locatie: Teatrul National Timișoara, sala Studio