Gina Lollobrigida – 95 // by Doinel Tronaru

Imaginati-va un univers paralel, o lume alternativa, in care “tigancusa” Esmeralda, personajul ultra-iconic imaginat de Victor Hugo in romanul “Notre-Dame de Paris”, asadar acea Esmeraldă care-si facea “veacul” in Evul Mediu “gotic” pe langa catedrala iconica de pe Ile-de-Paris (in mijlocul Senei; am fost pe-acolo cu putin inainte de “lichidarea” ei ulterioara de catre stupizii francezi care populeaza aceste pamanturi in prezent), deci acea Esmeraldă nu ar mai fi murit de tanara (nu mai tin minte ce sfarsit, romantic style, i-a dat Hugo in romanul sau), ci ar fi continuat sa traiasca, sa-i ingrijeasca diformitatile si frustrarile unui Quasimodo din ce in ce mai batran si senil, iar, dupa naturala disparitie a acestuia, sa imbatraneasca si ea si sa ajunga la “venerabila” varsta – mai ales pentru acel Ev Mediu “gotic”, lipsit de perfectionata ingrijire medicala actuala – de 95 de ani.

Este vorba despre actrita italiana Gina Lollobrigida, care implineste astazi aceasta varsta.

Nu chiar romanca, dar in orice caz o “fiica a Lazio-ului”, s-a nascut in 1927, pe cand Mussolini de-abia luase puterea (prin forta, printr-un “mars asupra Romei” intensiv, profitand de slabiciunea, impotenta si confuzia din capul unui rege a carui prestatie jalnica avea sa aduca, dupa razboi, sfarsitul monarhiei italiene), fascismul italian (si corporatismul economic aferent) duduiau din toate “motoarele” si totul parea ca va fi bine si frumos. Nu avea sa fie asa, dar asta nu il va impiedica pe micul “puradel” sa faca modeling si sa inceapa sa joace in filme, ceea ce se va intampla incepand cu anul 1946 (Italia era in ruine si isi “lingea ranile” aduse de razboi si de fascism, dar pe acest “sol” rasadeau si capodoperele neorealiste), asadar cand tanara Gina avea doar 19 ani. Filmul despre care vorbeam mai sus este “Cocosatul de la Notre-Dame” / “The Hunchback of Notre Dame” / “Notre-Dame de Paris” (Franta-Italia, 1956, regia Jean Delannoy, si-a bagat “coada” si poetul Jacques Prévert la adaptarea clasicului lui Hugo), unde, cum spuneam, o joaca pe Esmeralda si ii da replica lui Anthony Quinn, deja mare vedeta la acea vreme, interpretul “torturatului” Quasimodo. Lollobrigida avea 29 de ani la acel moment, iar acest rol mega-iconic al Esmeraldei, “obiectul dorintei” (obscur, ca orice alt construct de acest gen) si “interesul amoros” ale diformului, estropiatului si dispretuitului/batjocoritului Quasimodo, omul a carui existenta nici macar nu este sesizata, bagata in seama de catre ceilalti, doar cand isi aduc aminte de el pentru a-si mai bate joc de aparenta sa “saracie cu duhul” (numindu-l “papă al nebunilor”, de exemplu, si tratandu-l ca atare, “maimutarind” tiara papală – “triregnum”; “papa cu-a lui trei coroane”, cum scria si Eminescu –, scena inexistenta in versiunea americana a filmului, pentru ca codul Hays, inca in vigoare, interzicea “mockery”-a clerului), asadar interpretarea frumoasei “gypsy” (Esmeralda este un alt mare, iconic personaj de origine “roma”, ca si Carmen a lui Merimee, Bizet si a tuturor celor care, nenumarati, au cantat-o, dirijat-o, interpretat-o sau regizat-o pe focoasa andaluza, parca, sau Rada din capodopera “Satra”, dupa Gorki, a lui Loteanu) a consacrat-o pe italianca. Dintr-o cariera de 69 (cat de “simbolic” si sugestiv) de titluri de filme, eu o retin insa pe Lollobrigida doar pentru acest rol (eventual, si cel, tot principal, de “partenera” a eroului, din “Fanfan la Tulipe”, 1952, GL avea 25 de ani, daca mai tine cineva minte filmul asta). Mai ales ca am vazut filmul la cinema, mai precis la Cinema Patria, la balconul salii (in legendarul ciclu de filme “Mari actori, mari regizori” din high 80s, cele cu titlul nespecificat in presa, din motive neelucidate nici pana in ziua de astazi), impreuna cu “sfanta” (sagrada) mea familie: regretatul meu tata, fratele meu mai mic, poate si mama sa fi fost, nu mai tin minte exact, ca un eveniment “artistic” al vremii ce era. Vizionarea a avut loc exact la momentul si varsta potrivite, mi-a placut filmul si nu prea, dupa vizionare l-am uitat imediat si nu m-am mai gandit la el, pana in ziua de astazi cand scriu aceste randuri, si a fost singurul meu contact cu capodopera lui Hugo; nu am citit cartea, probabil nu m-am “chinuit” si pentru ca, instinctiv si intuitiv, am considerat ca aceasta vizionare de la 14 ani sau cat o fi fost este suficienta. Desi avea, poate, un decolteu mai de calibru, mai “generos”, cum se spune, chiar si decat al Sophiei Loren, Lollobrigida era lipsita de talentul si rafinamentul actoricesc al acesteia din urma, de-aceea impactul ei asupra mea, la acea varsta si ulterior, a fost zero; este diferenta dintre o actrita adevarata, cum a fost Loren, si o starleta a “vremurilor”, fie ea si de prima mana.

Putina lume stie, dar actrita s-a “incercat” si ca regizoare, cu documentarul “Ritratto di Fidel” (1972), un interviu luat in persona de starletă “macelarului din Caraibe”, foarte la moda printre stangisti in acei ani. Anyway, “tanti auguri” si Buon Compleanno, Gina Lollobrigida, n-ar fi exclus sa te sarbatorim si la sută, peste 5 ani!