Adriana Moca on FB

„Încep cu precizarea că sunt membru #UNITER încă de la înființarea acestei uniuni de creație, în anii 90. Eram pe vremea aceea actriță angajată la Teatrul Național din Craiova, sub directoratul lui Emil Boroghină. Jucam și în spectacolele lui Silviu Purcărete, prea puțin gratulat de critica românească la acel moment, dar aplaudat din toate puterile pe meridianele lumii, precum și în regii mai puțin cunoscute, că, deh, un teatru are nevoie și de spectacole pentru “public”. Nouă, actorilor, ne era suficient să jucăm în regia lui #Purcărete, premiat sau nu de breaslă. De altfel, dacă ați întreba și azi actorii (în mod secret, că nu curajul ne caracterizează) cu cine ar dori să lucreze, probabil că v-ar uimi răspunsurile lor. Mereu aceleași nume de regizori, plus o regretată Cătălina Buzoianu.

Acest mod de a decredibiliza o uniune de creație, contestând-o permanent, fără însă a încerca să participi la instrumentele ei de lucru, fără a contribui în vreun fel la bunul mers al lucrurilor, nu va îmbunătăți în niciun fel paradigma artistică de judecată. Și, pe urmă, cine și-ar mai dori să fie nominalizat la orice premiu al UNITER, dacă e atât de hulit? Presupun că niciun tânăr nu-și va mai dori. Dacă e onest!

Vârsta sau sexul regizorilor sunt false probleme. Calitatea lor artistică e una reală. Cum spuneam și mai sus, majoritatea actorilor ar dori să lucreze cu cei repudiați din cauza vârstei/sexului. E un soi de lipsă de respect față de seniori, ca și când istoria Teatrului începe mereu cu generația tânără. Nimic mai fals. Nici celor care azi sunt trecuți la “pensionari” nu le-a fost mai ușor, cu 20-30 de ani în urmă. Și lor le-a luat timp să fie considerați valoroși, chiar dacă mizanscenele lor erau vădit extrem de interesante. Dar, niciunul dintre ei nu a devenit valoros contestându-i pe ceilalți. Cătălina Buzoianu a montat în cea mai patriarhală vreme cu putință – Dinu Săraru – niște spectacole minunate la Teatrul Mic.

Abuzurile emoționale sau fizice în teatru nu au început cu Zholdak și nu se vor încheia cu el. Știm cu toții cine și cum practică acest fel de relație de putere. Dar nu se vorbește despre asta în mod deschis, căci există varii interese și relații de putere simbolice. Teatrul are niște coduri secrete, peste care cine trece, își asumă și un soi de oprobriu, de marginalizare. Un abuz de orice fel ar trebui amendat pe loc, solidarizarea ar putea să se producă imediat cu victima acestuia. Vom vedea în timp dacă relațiile de lucru se vor însănătoși. Personal, cred că politețea și civilizația în relațiile profesionale sunt rare în mediul nostru artistic.

Cât despre istoria recentă și golurile sau greșelile pe care le tragem după noi, s-ar putea scrie tomuri. Întrebați-vă părinții despre modul abject în care erau obligați oameni în diferite situații (secretari de partid, personalități, sau doar cei care aveau relații personale cu străini) să semneze hârtii de angajament. Neîndoios au fost și oameni care au semnat cu bucurie. Niciunul dintre cei “bucuroși” nu și-au pierdut de 30 de ani încoace privilegiile. Sunt oameni politici protejați în continuare deși au făcut mult rău societății românești. Sunt torționari în libertate. Unii au și pensii speciale. Fără să aibă absolut nicio valoare umană sau artistică. Retragerea premiului pentru întreaga activitate lui Alexandru Repan, doar pentru că acesta nu a contestat decizia CNSAS, e un exemplu de judecată exact ca pe vremurile comuniste. S-a modificat ceva în distrugerea unui om azi, în comparație cu vremurile apuse? Aș zice, cu mare părere de rău că nu. Știu că – dacă Repan ar fi “vorbit” – unii ar fi fost în închisoare, ca niște trădători de patrie. Nu putem judeca alegerile umane ale cuiva, sunt treaba aceluia cu propria conștiință și cu Dumnezeu, dar dacă suntem artiști îi putem aprecia munca de o viață. Acest tip de muncă a stat la baza premiului pentru întreaga activitate. Nu pot fi contestați 60 de ani în teatru, roluri excepționale în regii de succes.

Încă odată, tot ce am scris este un punct de vedere personal, și pentru că rețelele de socializare permit opinia, mă simt datoare față de propria conștiință să o fac publică!”

Fotografie de Marius Tudose